Imi e dor de luxul amintirilor mele. Acuza-ma. Eu n-am fost in stare sa spun din adevar decat atunci cand am stiut ca nu mai am prea multe de pierdut. Nu-mi mai permit gesturi stupide. Stii tu. Cum ar fi sa-ti sar in brate. Eu imi doresc cel mai mult de la tine ceea ce stiu ca eu nu-mi pot da. Nici tie nu-ti pot da. Ma ranesti, stau. Pleci, vin. Ma cauti, fug. Nu e normal.
Greselile mele-mi sunt propria povara. Le car singura. Pierd nopti plangand sau pierd nopti plangandu-ma. Sau plangandu-le. Pe ele. Le. Greselile.
Nu netimpul, nu nesomnul, nu neindraznitul ma fac pe mine sa tremur. Vad vag vegetand niste fantome ale unor oameni de acum vreo 5 vieti, i-am cunoscut. I-am adorat, i-am aruncat. Ce? Venerat zici? Nu.
Stimabilule, amintirile mele incap in geanta ta maro. Stii ca am citit Lolita? Eu n-am motive aparente.
P.S: imi e dor sa fiu invidioasa pe lumea care te cunoaste.
si eu obisnuiam sa urasc verbal lumea care avea acces la cineva. cineva al meu.
RăspundețiȘtergere